M-am întâlnit des în ultima perioadă cu domnul P.; restaurantul nostru a lansat un pro- iect care propune redefinirea gastronomiei româneşti. Mese pline de mâncăruri tradiţionale româneşti, gătite după cărți de bucate din secolul al XIX-lea, au constituit şi constituie cadrul de lucru. Alături de mulţi alţii care s-au alăturat iniţiativei, domnul P. s-a arătat entuziasmat, ofe- rindu-şi sprijinul necondiționat. Un real câştig, mi-am zis: intelectual fiind, critic gastronomic de formație franţuzească, bon viveur dintr-o familie de excepție. ,,Am să scriu nişte texte ce vor servi Cauzei", mi-a promis. fa 55 C Deunăzi, mâncam neatent nişte chiftele, concentrat fiind pe lectura articolului domnului P, primul din seria promisă. Am înlemnit; chiftelele sunt turceşti?! Am înghiţit ruşinat şi speriat. Am voie chiftele? Îmi permite religia? Ce mamă, ce bunică, ce mătuşi denaturate am avut! Mama gătea cu mândrie şi pricepere, mereu veselă şi cântând cu tigaia in mână, incon- ştienţă de infracţiune, chiftele turceşti din fleică de porc (Allah! Allah!), cu mult mărar şi miez de pâine, după o rețetă aflată în familie de peste o sută de ani. Zacusca mătuşii Julieta, făcută toamna sub ochiul vigilent al bunicii Smaranda, nu era a mătuşii Julieta. Mătuşa Julieta făcea zacuscă rusească; ciudat, n-avem ruşi în familie. Tata, frigotehnist de meserie, care îndopa gâştele cu miez de nucă săptămâni de-a rândul şi le mai şi îmbăta înainte de sacrificare cu un foi de cognac (pardon, vinars), obţinând astfel foie gras, plagia, în fapt, rețeta lui Escoffier, citită pe ascuns şi în original. Mămăliga, supa pescărească, drobul, sarmalele, ghiveciul, ciorbele de burtă sau de potroace, prezente toate din vremuri imemoriale pe mesele noastre mai mult sau mai puțin festive, s-au dovedit a fi toate de import. Cu ochii în lacrimi, înţeleg că ar trebui să mâncăm zilnic ruşinați de furtul pe care il comitem, suntem un neam de plagiatori fără urmă de imaginație, crescuţi în disprețul față de mâncarea noastră cea de toate zilele. G Până la venirea romanilor şi, mai apoi, a pecenegilor, cumanilor, avarilor, gepizilor (şi a soțiilor lor), ca şi a turcilor, tătarilor, hunilor, bulgarilor, fanarioților, ruşilor, câtorva italieni de coloratură, unor francezi şi apoi iar ruşi, iar turci şi arabi shaormari, populația autohtonă - românii - mânca frunză, mânca iarbă (câtă frunză/câtă iarbă?) şi de multe ori se mâncau între ei, doinind eterna jale. (Alexandru Consulea, Există bucătărie românească?, https://dilemayeche.ro) A TEREUNCH PRERA** TOFI CU GUST DE COASTE DE VITA LA GRATAR SONY​