Pădurile tac.
Şi pâraiele tac.
E ora aceea de noapte
când fiece frunză
şi orice copac
aşteaptă sub umbra ei şoapte.
Nu plânge.
Nu râde.
Şi ochii sunt grei
în noaptea ca spuma de albă.
Ascultă tăcerea privirilor ei
şi zâmbetul ei
ca o salbă.
Iubirea păşeşte uşor
pe pământ,
al ei e
pământul şi cerul,
şi frunza aceasta ce tremură-n vânt,
şi steaua,
şi roua,
şi jderul.
Şi viaţa-i aproape,
aproape, aici.
Suspinul acesta
e viaţa
rămasă cu iarba
în palmele mici
şi-n umbra
ce-acoperă faţa.
Tăcere.
Ah, vorbele,
Nu se mai cer.
Pe buze nici dor,
nici durere.
E ora când frunze,
şi stele,
şi cer
aşteaptă tăcere.
Tăcere…
Vă mulțumim că ați ales să vizitați platforma noastră dedicată Limba română. Ne bucurăm dacă informațiile oferite v-au fost de folos. Pentru întrebări sau asistență suplimentară, nu ezitați să ne contactați. Revenirea dumneavoastră ne onorează – adăugați-ne la favorite pentru a fi mereu la curent!
