I
Autorul îi scrie unui vechi prieten o scrisoare. Povesteşte că, în timp ce se apropia de locul în care se născuse, şi-a amintit de domnu Trandafir, învăţătorul său. Copiii din toate cele patru clase primare învățau într-o singură odaie. Domnu, un om necăjit, cu greutăți, le dădea elevilor explicaţii minunate, mişcătoare, mai ales la istorie, în timp ce alţii rezolvau diferite teme.
Domnu Trandafir i-a învăţat rugăciuni și cântece frumoase, i-a învăţat să creadă în trecut, le-a citit poveştile lui Ion Creangă.
Autorul îl vedea în închipuire pe domnu Trandafir, acum bătrân, cu părul alb, cum aşteaptă, singur şi trist, să se întâlnească cu Harap Alb şi cu Creangă.
II
Ajuns în târguşorul natal, autorul a aflat că Domnu se dusese, nu mai era pe acest pământ. Autorul a colindat locurile cunoscute și dragi, locul unde se scălda în Siret cu ceilalți copii, desișurile cu mure unde se ospătau, șurile de la marginea târgului, în care se jucau de-a ascunsul.
Locul care l-a emoționat cel mai tare, însă, a fost locul pe care se aflase cândva școala.
Şcoala unde îl dusese tatăl său de mână în prima zi, şcoala unde era un păr care făcea pere foarte bune, din care Domnu dăruia câte două fiecărui copil la începutul fiecărei vacanțe.
Domnu Trandafir fusese un om bine făcut, cu ochii foarte blânzi. Îi învăța să recite poezii eroice cu glas tare şi înălţând bratul drept. Le dădea tonul să cânte cu ajutorul diapazonului, iar când se pregătea să le citească din povestile lui Creangă le zâmbea liniştit.
Odată au intrat în ograda școlii doi oameni străini. Elevii erau în clasă cu monitorii, iar domnu supraveghea în grădină descărcarea unui car cu fân. I-a poftit pe stăini în clasă și aceştia au început să îi pună întrebări despre copii, câți sunt înscrişi, câți dintre ei vin la școală. Le-a răspuns că vin toți câți sunt înscriși.
L-au rugat să facă apoi o lecție. Domnu Trandafir a făcut o lecție obişnuită, a întrebat copiii, ei au răspuns, apoi a vorbit cum vorbea el, mişcător. Au cântat frumos şi străinilor le-a plăcut mult.
Când să plece, Domnu l-a întrebat pe unul dintre ei cine sunt. A aflat că erau un inspector şi ministrul învăţământului. Nu i-a venit să creadă, dar cei de la primărie au adeverit că ministrul era.
Domnu Neculai Trandafir nu învăța copiii de frica celor mari, lui îi plăcea să îi învețe. Nu le vorbea niciodată urât, cea mai tare vorbă pe care o spunea, când era supărat rău, era: "Măi, domnule!".
